Aici suntem la un botez. Dar nu e un botez oarecare... Ci al fiului nostru, ANDREI.
Cat am avut serviciu la Cluj a fost cel mai greu. Ne era un dor teribil unul de altul. Vorbeam aproape zilnic la telefon, dar nu era de ajuns. In fiecare zi ne scriam si povesteam tot ce faceam. Acum poate par maruntisuri, dar umpleam fiecare multe pagini zilnic si asa ne mai alinam dorul. Partea buna a serviciului de la Cluj era ca, nefiind un serviciu cu program fix, de 8 ore, puteam sa strang zile libere. Fiind o activitate de intretinere si service a echipamentelor, eram mai tot timpul pe drumuri, ajungeam in varful muntelui unde erau statiile de telviziune sau releele de retransmisie si toate orele in plus, peste cele 8 ore normale, se contabilizau. Si asa strangeam cateva zile libere, cam odata la 2 saptamani si veneam acasa. Acele cateva zile erau cele mai frumoase, nu ne mai saturam unul de altul, ne pregateam sufleteste pentru alte 2 saptamani si tot asa timp de aproape doi ani.
Pentru ca Doina se pregatea de terminarea facultatii si nu stiam unde va fi repartizata, ne-am gandit sa facem un copil. Si asa s-a intamplat. Cand sa se apropie sorocul, eram tot mai nelinistit. In dimineata in care am aflat ca a mers la spital, nu mai aveam liniste. L-am rugat pe seful sa ma lase sa imi petrec noaptea la birou, pentru ca unde stateam nu aveam telefon. Si noaptea, la 2, primesc telefon de la tata care imi spune ca am un baietel dolofan, sanatos si frumos. Cine topaia si urla prin birou ca un nebun??? Nicu, un tata fericit. In acea dimineata am avut si o urgenta la Baia Mare, dar am rezolvat-o rapid si noaptea urmatoare eram in tren.