M-am intors la Cluj mai suparat ca niciodata. Acum dorul de cei dragi era si mai mare. Toata lumea imi cunostea povestea si incerca sa ma ajute, sa ma consoleze. Aproape in fiecare noapte ii visam pe amandoi.
Si intr-o zi un coleg m-a lasat masca. Ne cunosteam noi de ceva timp, dar nu foarte bine. El era sef de statie TV la Baia Mare, dar fiind angajat la DRTV Cluj (avand si o vechime mai mare decat mine) a primit o garsoniera in Cluj.
Mi-a propus, nici mai mult, nici mai putin, sa stau in garsoniera lui, fara nicio chirie, fara nicio obligatie, doar sa platesc intretinerea. Bineinteles ca am acceptat si peste putin timp eram toti trei impreuna.
Am devenit o adevarata familie. Nu aveam noi bani multi dar ne descurcam si, cel mai important, eram impreuna si eram fericiti. Nu mai aveam niciun interes sa mai umblu pe coclauri ca sa strang zile libere si, ca un facut, nici nu am avut parte de multe probleme, doar reviziile si lucrarile de rutina. Cineva, acolo sus, a avut grija de noi. Chiar si viata de zi cu zi, care devenea din ce in ce mai grea, nu ne-a descurajat. Acolo am invatat ce inseamna bonurile pentru oua, carne, zahar, ulei, Doina era la ora 6 dimineata prima la coada la Napolact sa cumpere laptic si se intorcea cat mai repede, pentru ca sa ajung si eu la serviciu pentru ora 7, dar eram doar noi si asta conta cel mai mult. Am prins si un Revelion la Cluj, cu ger si zapada mare. Dar Andrei crestea si invata sa umble...